Monumentul funerar al eroului Ioan Dicescu se află în pericol. Și asta după ce contractul de concesiune pentru parcela din Cimitirul Central din Cluj-Napoca unde este înhumat eroul a expirat, existând astfel riscul ca locul de veci să fie atribuit altor persoane.

Scriitorul Ioan Ciorca, autorul volumului Hajongard „Cimitirul tuturor”, trage un semnal de alarmă pentru salvarea locului de veci al eroului comandor aviator Ioan Dicescu,. „Nu dorim ca locul de veci al eroului aviator Ioan Dicescu să aibă soarta celui al Smarandei Brăiescu, înstrăinat de administrația cimitirului, în anul 1970”. Mormântul comandorulului aviator, Ioan Dicescu, erou al celui De-al Doilea Război Mondial, situat în cimitirul Hajongard, în interiorul parcelei D, la poziția 346, a fost concesionat, iar, în prezent, concesiunea a expirat. ”Intenționăm să depunem un memoriu la primărie pentru ca mormântul să nu fie înstrăinat”, spune scriitorul clujean.

Mi-e teamă să nu arunce oasele Diceștilor la gunoi”

În corespondența cu scriitorul Ioan Ciorca, Mircela Niță, fiica eroului aviator Ioan Dicescu, Mircela Niță, în vârstă de 76 de ani, își strigă disperarea din străinătate: „Dragă domnule Ciorca, (…) nu pot călători acolo să preiau ștafeta concesionării și mi-e teamă să nu arunce oasele Diceștilor la gunoi să revândă locul până vin. Vă rog ajutați-ne! Mulțumesc mult. Doamne ajută!”

Într-adevăr, alături de comandor, în același mormânt, își doarme somnul de veci și fratele său, aviatorul Scarlat Dicescu (1912-1961). În timpul Celui de-al doilea Război Mondial, acesta a făcut parte din „Escadrila Basarabiei” alcătuită din avioane poștale, aflată sub comanda Irinei Burnaia.

Comandorul aviator Ioan Dicescu se naște în data de 2 septembrie 1909, la Chișinău, unde își finalizează studiile medii, obținând diploma de bacalaureat. Urmează Școala Militară de Aeronautică din București între 1931-1932, Școala de Pilotaj de la Tecuci în perioada 1933-1934 și Școala de Perfecționare de la Buzău din 1936 până în 1937.

Decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler

Ioan Dicescu luptă pe frontul de est pentru eliberarea Basarabiei, dar și pe frontul de vest. În 1940 preia comanda Escadrilei 112 Legătură, participând la operațiunile militare de pe Frontul de Est din vara lui 1941, în vederea eliberării Basarabiei și la cele de la Cotul Donului din toamna anului 1942. Escadrila 112 Legătură a executat un număr de 2741 ore de zbor. Datorită calităților sale de bun profesionist și coordonator dovedite în acțiunile pentru eliberarea Basarabiei, căpitanul Ioan Dicescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler. În iunie 1943, comandorului Ioan Dicescu i s-a încredințat comanda Escadrilei 14 Observare, cu care s-a deplasat la Turda pentru efectuarea zborurilor de noapte împreună cu personalul navigant al Flotilei 2 Informare. În toate misiunile, Ioan Dicescu a dovedit un dezvoltat spirit de observație, fapt pentru care a fost citat de mai multe ori pe Corpul Aeronautic pentru succesele dobândite. Spre finele lui 1944 este detașat la Corpul Aerian Român, pe Frontul de Vest, în calitate de ofițer de legătură pe lângă Corpul Aerian al Armatei a 40-a Sovietică. După încheierea războiului, se întoarce în țară, fiind numit la comanda grupului de antrenament al Flotilei a 6-a Informații. Însă la scurtă vreme, este epurat din cadrele armatei. Trecut în rezervă, se retrage la Turda, unde își are domiciliul, în Piața Republicii la nr. 1, devenind funcționar al fabricii de ciment din localitate.

Eroul Dicescu încarcerat și ucis de comuniști, sub privirile fiicei de doar nouă ani

În martie 1948, este arestat, judecat și condamnat la 10 ani de temniță grea, învinuit fiind de complot în scop de răzvrătire, pentru că „a făcut parte dintr-o organizație subversivă și a recrutat și membri”. Este acuzat de constituirea organizației „Rezistența spirituală”- grupul Turda și de legături cu luptătorii anticomuniști din Munții Apuseni conduși de maiorul Nicolae Dabija.

Este pus în libertate opt ani mai târziu, la 21 martie 1956. „De tata nu știam decât că odată fusese aviator comandor de escadrilă , ciudate și misterioase descrieri pe care nu le înțelegeam, și mai ales nu pricepeam «di ce» nu mai venea acasă odată, cu escadrila aia a lui. Nimeni nu-mi răspundea la întrebări, mulțumindu-se să-și pună degetul la gură – «ca să n-audă pereții» – iar o mătușe chiar făcea glume că de aia mă cheamă «Dicescu», pentru că mereu întrebam «Di ce? Di ce?». Așa că, în ziua când, pe neașteptate, după ce împlinisem deja nouă ani, m-am trezit cu tata față în față, l-am privit ca pe un străin. «E tata», mi-a zis cu lacrimi în ochi mama, iar eu am fugit să iau fotografia de la capul patului meu, în care știam că e tata, dar străinul acela nu semăna cu el, pentru că era tare slab și avea ochii duși în fundul capului.”, mărturisește Mircela Niță, vorbind de eliberarea tatălui.

Familiei Dicescu i se stabilește domiciliu forțat într-un sat din Maramureș, situat lângă Vișeul de Sus, unde fiica observă urmele torturii asupra tatălui: „Odată ajunși în casa de la munte, am putut să-l cercetez mai bine. Ce m-a șocat la prima vedere, era faptul că tata nu avea unghii la degetele mâinilor și se vedea clar că mâinile îl dureau când îmi făcea de mâncare amestecând o conservă cu o oală de apă, sau mai ales când voia să scrie ceva. Dar nu l-am întrebat nimic, pentru că bănuiam că s-ar jena să-mi răspundă. Am mâncat zilnic supa aia fără gust, iar după masă ne duceam la un pârâu din apropiere, având foarte mare grijă să nu călcăm, din greșeală, vreun gândăcel de pe jos, care – îmi spunea el – cât de important era pentru că «avea aripi». Când am vrut să facem plajă prima dată, tata a ezitat foarte mult până ce s-a dezbrăcat, dezgolindu-și cu rușine picioarele din care lipseau bucăți de carne, pe care probabil nu voise să le văd, așa că deși m-am întristat, iar nu l-am întrebat nimic.”

În 24 iulie 1956, milițienii îl ucid în bătaie pe eroul aviator sub privirile copilei de numai nouă ani. „De la capătul uliței noastre am văzut în fața casei în care locuiam cu tata, un grup de milițieni înconjurându-l și lovindu-l în burtă cu picioarele, în timp ce el era chircit la pământ. Am alergat spre el, din umbra în care eram, țipând speriată. Milițienii s-au întors spre mine vrând să mă despartă de tata, dar eu m-am zbătut și am alergat printre picioarele lor spre el. Atunci ei s-au îndepărtat, spunându-mi că pe tata «îl doare burta» și că «trebuie să se odihnească». Părinții copiilor cu care fusesem la mormoloci și-au chemat odraslele acasă, iar eu am rămas singură cu tata. Doi săteni l-au ridicat de jos și l-au întins pe o masă lungă de lemn din curtea bisericii și i-au adus o lumânare pe care i-au așezat-o la căpătâi. Tata abia mai respira și avea gura murdară de pământ și sânge. Mi-a șoptit cu greu, pentru că abia putea să-și întredeschidă buzele «apă… apă…» Am adus un șervet ud cu care i-am șters gura de sânge și pământ. Mi-a cerut din nou apă, iar atunci am adus un șervet curat, ud, și i l-am pus pe buze. Apoi, după un timp, am văzut că tata nu mai respira.”, povestește fiica eroului pe cale să-și piardă azi mormântul.

Fiica eroului Ioan Dicescu, Mircela Niță, consideră că motivul real pentru care comandorul aviator Ioan Dicescu a fost arestat, condamnat și ucis în bătaie de comuniști este refuzul dat Securității care îi propunea să convertească celula de «Rezistență spirituală» anti-comunistă de la Turda într-o celulă politică comunistă.

Tia SÎRCA